pentru toti ceva frumos

Zambeste...

relaxare...

un loc de vacanta

La Lucina se afla cel mai mare nucleu de cai din rasa Hutul din lume

Herghelia Lucina este situata n Obcinele Bucovinei la o altitudine cuprinsa ntre 1200-1590 metri si la o distanta de 45 kilometrii Nord-Vest de municipiul Cmpulung Moldovenesc.
Inainte de nfiintarea hergheliei de cai hutuli, ncepnd cu anul 1788, Lucina a fost intrebuintata ca pasune alpina pentru tineretul de diferite vrste si rase de la herghelia Radauti, fiind sectie de crestere a tineretului cabalin de la acea herghelie.
In anul 1807 au fost construite adaposturi pentru tineret, nsa acestea au fost distruse in totalitate de incendii n anul 1813.
In anul 1817 s-au construit din nou la Lucina patru grajduri pentru herghelie, un grajd pentru caii de munca si locuinte pentru personalul existent. A urmat apoi o perioada de amenajare a pasunilor, de drenare a mlastinilor si in anii 1846 1847 s-a construit, de catre o unitate militara de pionieri, primul drum care a facut legatura ntre herghelia Lucina si comuna Moldova Sulita, pe valea Lucavei.
In anul 1856 s-a nfiintat herghelia de cai hutuli de la Lucina sub comanda cavalerului colonel Martin Von Hermman, infanterist, aceasta rasa fiind apreciata de armata austriaca, n special de companiile de mitraliori, datorita abilitatilor exceptionale de a se strecura pe potecile de munte, pe marginea prapastiilor dar si datorita faptului ca putea duce o ncarcatura impresionanta pe samar nefiind pretentioasa la conditiile de hranire, prezentnd o rezistenta si un grad de adaptabilitate exceptional.

Mai mult pe http://www.herghelialucina.ro/index.html

 

Donatii la locul de munca.

Legenda Marelui Lup Alb( cel mai mare sef al Dragonilor Traci)

din „Legendele sacre ale Dacilor Liberi”
de Felix CRAINICU, Cristi IONIŢĂ

În codrii bătrâni ai munţilor, sub bolta înstelată, în bătaia caldă a vântului de libertate, cei cu inima pură pot auzi şi acum chemarea la luptă a Marelui Lup Alb.
Pământul, frunzele şi cerul îl cunosc prea bine.
Voi îl auziţi?
Se povesteşte cum în munţii ce-l adăposteau pe Marele Zeu al Geto-Dacilor se afla un preot al lui Zamolxis care avea părul alb ca neaua. Preotul nu era bătrân, era chiar un bărbat în floarea vârstei şi cu mare putere, dar care pur şi simplu aşa se ştia de când era pe lume, cu plete lungi şi albe ca omătul. La început, el umblase din sat în sat şi vorbise cu oamenii, convingându-i de adevărata credinţă, de puterea şi bunătatea marelui Zamolxis. Aceasta îi era menirea de preot şi o îndeplinea cu sârg deosebit şi bucurie, pentru că era convins de ceea ce făcea. Preumblările sale între hotarele ţării au durat până în clipa în care Zeul a aflat ca are în el un slujitor puternic şi demn de încredere, aşa că l-a chemat în munţi, mai aproape de el. Acum, preotul cu părul alb ca neaua nu mai era nevoit să ceară în fiecare noapte adăpost şi mâncare ţăranilor. Avea propria sa colibă la intrarea într-o peşteră. Fructele pădurii erau hrana sa, iar un izvor din apropiere îi dădea cea mai dulce apă din câte fuseseră vreodată pe pământ. Preotul nu stătu degeaba în pădure. Pentru că nu avea aproape oameni cărora să le vorbească, începu să glăsuiască vieţuitoarelor codrului. Mai mult: stând cât era ziulica de lungă singur şi având ca tovărăşie doar fiarele pădurii, le-a prins graiul. La început era mai greu, doar înţelegea, apoi, încetul cu încetul a început să le şi vorbească pe limba lor, să le ajute şi să le ceară sfaturi câteodată. Nu de puţine ori a făcut în aşa fel încât animalele să nu se mai ucidă între ele.

Preotul cu părul alb ca neaua ajunsese în câţiva ani un adevărat conducător al pădurii, dar dintre toate vieţuitoarele de acolo, mari şi mici, cel mai bine se înţelegea cu lupii, aceştia fiind cel mai aproape de sufletul său. Haitele veneau mereu la coliba din gura peşterii pentru a vorbi cu preotul, iar atunci când foamea mistuitoare le cerea să omoare vreo ciută, omul nostru mergea chiar în fruntea lor la vânătoare învăţându-i pe lupi să aleagă pentru hrană animalele bolnave sau bătrâne. Le spunea:
- Cu toţii ne-am născut pe acelaşi pământ şi trăim pentru bunul nostru stăpân, Zamolxis atotputernicul. Şi eu, şi voi, dar şi bietele ciute. Fiecare lucru are câte un rost pe lume, aşa că să nu ucideţi decât căprioarele care, dintr-o pricină sau alta, nu mai sunt de trebuinţă.

Haitele ascultau cu luare aminte la vorbele sale. Atunci când nu înţelegeau, întrebau. Se mai certau din când în când, dar întotdeauna după astfel de clipe veneau la preot şi-i cereau iertare dacă îl supăraseră cu ceva. Îl iubeau ca pe unul din fraţii lor şi-l respectau ca pe o căpetenie. Viaţa preotului nostru continua mulţi ani aşa, dar soarta sa avea să se schimbe în curând. În vremurile în care ne aflam, nu numai preotul, dar întreg poporul Geto-Dac trăia în bună înţelegere cu jivinele de prin păduri şi munţi, şi mai ales se înţelegeau cu haitele de lupi care creşteau şi se înmulţeau sub oblăduirea Zeului. Poate tocmai de aceea preotul cu părul alb ca neaua se apropiase atât de mult de ei… Poate fusese mâna lui Zamolxis, asta nu o mai ştim, căci pierdut pe veci în negura vremii rămâne acest lucru.

Dar dacă Geto-Dacii trăiau uniţi prin şi întru credinţa în Zamolxis, haitele lupilor nu aveau un conducător care să le adune şi să le îndrume. Afară de foame, nimic nu le ţinea împreună. Zamolxis înţelese cât de mare ajutor îi pot aduce lupii în vremurile de izbelişte ce se vesteau, aşa că se hotărî asupra unui gând ce de multă vreme îl frământa. Îl chemă la el pe preotul cu părul alb ca neaua.
- Preotule, spuse Zeul, am urmărit pas cu pas tot ce ai făcut de la venirea ta în munţi şi până acum. Ştiu cât de bine te înţelegi cu sălbăticiunile pădurii şi mai cunosc şi faptul că haitele de lupi te ascultă orbeşte. Sufletul ţi-l ştiu de mai demult pe dea-ntregul. Iată acum de ce te-am chemat la mine şi pentru ce ţi-am spus mai întâi toate aceste vorbe: se apropie vremuri grele şi a sosit clipa ca sacrificiul tău să ajute neamul Dacilor. Eşti gata să te supui, să urmezi calea destinului tău?

În timp ce grăia, Zamolxis se uita în ochii şi în sufletul preotului cu părul alb ca neaua. Îşi dădu seama, încă o dată, că are în faţă un supus ce s-ar fi aruncat şi-n flăcări pentru fericirea ţării sale. Preotul căzu în genunchi la auzul cuvintelor rostite de zeu şi vorbi apoi, molcom, la fel cum o făcea odinioară ţăranilor pe care-i povăţuia despre adevărata credinţă şi puterea ei:
- Stăpâne, nu cunosc nimic să-mi fie mai drag decât meleagurile acestea, libertatea şi fericirea neamului meu. Voinţa ta, preabunule Zamolxis, este lege pentru mine, iar dacă sacrificiul meu poate fi de ajutor nu pot decât să-ţi mulţumesc că m-ai ales. Porunceşte să mor şi aşa voi face, dacă asta trebuie. Sunt la picioarele Zeului meu şi mă supun.
- Nu, preotule cu părul alb ca neaua, spuse Zamolxis, moartea ta mie nu mi-ar fi de nici un folos, iar în inimile duşmanilor ţării ar aduce o mare uşurare, pentru că soarta gliei noastre va depinde, de aici înainte, şi de tine. Aşa să ştii!

Zamolxis tăcu preţ de câteva clipe părând că se gândeşte la ceva anume, apoi îl privi adânc în ochi pe preot şi continuă:
- Te voi transforma prin puterea mea şi-a Pietrei Sacre, întru gloria veşnică a Dacilor Liberi, într-un lup… dar nu într-unul obişnuit. Părul ţi-e alb ca neaua şi asta îţi arată gândirea ta adâncă. Braţul ţi-e puternic, iar asta dovedeşte forţa ta. Îţi voi dărui nemurirea şi vei deveni Marele Lup Alb, conducătorul în luptă şi pe timp de pace al tuturor haitelor de lupi de pe cuprinsul Marii Dacii. Vei fi, ca şi până acum, supusul meu.

Preotul cu părul alb ca neaua avea lacrimi în ochi atunci când vorbi din nou:
- Stăpâne, nu sunt demn de această cinste!
- Asta nu tu o hotărăşti, răspunse aprig Zamolxis, ci eu. Hotărârea mea este luată.
- Mă voi supune cu dragoste, preabunule Zamolxis.
- Ştiu. Dar iată ce trebuie să faci: prima ta menire este să uneşti toţi lupii sub cuvântul şi porunca ta, astfel încât să fie gata de luptă, iar la cel mai mic semn al tău să se adune pentru a-mi asculta poruncile. Când acest lucru va fi bine adus la îndeplinire, vei veni alături mie, în Muntele Sacru, pe care nu-l vei mai părăsi, afară doar de cazurile de primejdie gravă pentru ţară.

După ce termină ce avea de spus, Zamolxis se ridică de pe tronul său de granit şi se îndreptă spre Piatră, o ridică de la locul ei şi o înalţă spre cer. Din inima Pietrei Sacre a Geto-Dacilor porni o rază de lumină ce îl învălui dintr-o dată pe preot într-o ceaţă orbitoare. Orice muritor de rând şi-ar fi pierdut vederea în faţa acelui fantastic spectacol. Ca prin minune, preotul cu părul alb ca neaua se transformă în lup, dar nu într-unul ca toţi ceilalţi ci într-unul aşa cum nimeni n-a mai văzut unul asemănător nici până atunci şi nici după aceea. Lupul nou apărut era unic în toată seminţia sa. Mare de statură cât un urs, avea ochii precum jăratecul, labele puternice, ghearele şi colţii lungi şi ascuţiţi ca săbiile, iar blana sa era albă, albă, mai albă decât laptele. Prin vrerea şi puterea bunului Zamolxis, se născuse Marele Lup Alb al Dacilor Liberi. Din acea clipă, destinul patriei avea încă un apărător de temut.

Misiunea Marelui Lup Alb începu imediat şi nu a fost nevoie de vreme prea îndelungată pentru ca toate haitele de lupi din ţară, de la căţelandri abia născuţi şi până la cei mai bătrâni şi neputincioşi, să se afle sub conducerea sa. Pasămite, lupii aşteptaseră şi ei îndelung momentul în care vor avea un stăpân demn, un ales al Zeului. Marele Lup Alb a avut grija să înveţe haitele să nu mai atace casele şi gospodăriile oamenilor pentru a le prăda, iar la strigătul său trebuiau să se adune cu toţii pentru a porni la luptă. În acest timp, Zamolxis le-a cerut dacilor să-şi ajute fraţii de sânge, cum erau consideraţi lupii, să le ofere hrană şi adăpost ori de câte ori era nevoie. Aceştia din urmă, la rândul lor, aveau datoria învăţată de la conducătorul lor şi trebuiau să-i ajute pe Geto-Daci în luptă şi în apărarea Muntelui Sacru. Marele Lup Alb mergea tot timpul la Zamolxis, ducându-i veşti aflate de la lupii ce erau câtă frunză şi iarbă prin munţii şi luncile Daciei.

Nimeni nu trecea spre Hotarul Sacru fără ca fiarele să aibă de ştire, anunţându-şi imediat cârmuitorul. În momentele de cumpănă, când oamenii erau atacaţi şi libertatea sau viaţa le era pusă în pericol, ei mergeau în lupte alături de armate şi loveau duşmanii de unde aceştia se aşteptau mai puţin. Nenumăratele victorii ale dacilor au fost câştigate cu ajutorul lupilor, care îşi ofereau ofranda de sânge pentru apărarea minunatului tărâm al Daciei. Tot ei erau aceia care pătrundeau neştiuţi de nimeni în taberele duşmane aducând informaţii nepreţuite Marelui Lup Alb pe care acesta, la rândul său, le transmitea comandanţilor de oşti. Marele Lup Alb avea şi sarcina de a aduce în faţa Zeului, la judecată, trădătorii şi laşii. După ce netrebnicii erau judecaţi după faptele lor, erau oferiţi fără de milă lupilor, căci nu aveau dreptul la Sacrificiul Suprem al Nemuririi, ci trebuiau să aibă o moarte cât mai înjositoare şi nedemnă, pentru a fi daţi exemplu celorlalţi. Toţi cei care se simţeau vinovaţi se temeau de Marele Lup Alb, care era fără de milă în astfel de cazuri, dar cei drepţi şi bravi, atunci când auzeau din mijlocul munţilor mugetul său de luptă, simţeau cum se înfioară până în străfundul fiinţei de mândrie şi curaj, pornind în luptă cu gândul că nimeni nu-I poate învinge. Mâna protectoare a Zeului era deasupra lor şi îi apăra.

Atunci când duşmanii se simţeau împresuraţi de haite şi oameni, şi auzeau cântul de luptă al Marelui Lup Alb, înţelegeau pe dată că sfârşitul nu le poate fi prea departe, singura cale de scăpare ce le mai rămânea fiind ruşinoasa fugă. Vrăjmaşii capturaţi în luptă şi trădătorii erau cei care aveau parte de cea mai cumplită soartă. Totuşi, în acele vremuri, în rândurile Dacilor erau puţini trădători, şi cei mai mulţi proveneau din mulţimea străinilor adăpostiţi din mila acestui popor brav, dar care în micimea lor nu se mulţumeau întotdeauna cu ce li se oferea, dorind mereu tot mai mult. Dacă pe trădătorii pripăşiţi îi devorau lupii, pe nenorociţii din rândurile poporului lui, Zamolxis îi lăsa, după judecată, să moară de foame în chinuri groaznice. Într-o vară, pe când Zamolxis privea cerul înstelat din faţa întrării în Muntele Ascuns şi se gândea la poporul său drag, Zeul îl întrebă pe Marele Lup Alb:
- Spune-mi, prietene credincios, crezi că ar trebui să te fac din nou om? M-ai slujit secole la rând şi poate ţi s-a făcut dor de ceea ce erai cândva.

Marele Lup Alb privi mirat spre Zamolxis şi grăi:
- Stăpâne, gândurile mele nu stau la ceea ce mi-aş putea dori eu. Destinele Daciei şi fericirea semenilor mei sunt mai presus de orice vrere a mea.
- Ştiu asta, spuse Zeul zâmbind cu căldură, dar dacă ai vrea te-aş putea întoarce la fiinţa muritoare ce erai.
- Mărite Zeu, Dacii au nevoie de mine aşa cum sunt acum, iar nu altfel. Datoria ca om mi-am făcut-o pe când umblam prin sate, iar fără mine, aşa cum sunt, haitele s-ar destrăma şi nu ar mai ajuta în lupte. Apoi, în scurtă vreme, ar începe iarăşi să atace oamenii şi gospodăriile lor. Lasă-mă, rogu-te, aşa cum mă aflu, pentru că hotărârea de atunci a fost înţeleaptă.
- Bine, Mare Lup Alb. Am să-ţi respect voia şi-ti mulţumesc pentru credinţa ta, dar totuşi îţi voi spune de ce te-am întrebat aceasta.
- Urechile îmi sunt ciulite, bunule Zamolxis.
- Se apropie vremea când n-am să te mai pot face om iarăşi. În curând va veni momentul greu când ne vom retrage în Munte şi de acolo vom veghea.
- Eu însumi simt asta, mărite, oftă Marele Lup Alb. Ştiu însă că de mai mare folos îţi pot fi aşa decât ca om.
- Bine, Mare Lup Alb. Aşa va fi, precum ai grăit.
- Stăpâne! Reluă uşor lupul.
- Da, prietene, ce te frământă? Marele Lup Alb stătu puţin în cumpănă întrebându-se dacă era mai bine să tacă sau să deschidă gura. Zeul fu cel care hotărî:
- Grăieşte, nu ai teamă! Spune-mi ce ai pe suflet!
- Mărite Zamolxis, iată ce mă tot întreb de ceva vreme încoace: oare nu se poate face ceva pentru a feri pe Dacii Liberi de greşeala ce-o vor săvârşi? Zamolxis se încruntă uşor la gândul ce-i trecuse prin minte şi spuse ferm:
- Nu, Mare Lup Alb! Nu există leac, oamenii singuri trebuie să-şi trăiască viaţa aşa precum aleg. Să vadă unde greşesc şi să se căiască. Noi nu avem nimic a face, nu ne stă-n putinţă.
- Înţeleg, stăpâne.
- Acum hai să mergem! mai adăugă Zeul.

Cei doi se retraseră în inima Muntelui Sacru care avea să devină, nu peste multă vreme, pentru totdeauna, Muntele Ascuns. Pentru asta, însă, vor mai trebui să treacă secole, pe care noi le vom parcurge ca şi până acum. Nu ne mai rămâne decât un singur lucru de făcut, şi anume acela de a reînoda firul poveştii din locul în care a fost întrerupt. Legătura Marelui Lup Alb şi, prin el, a haitelor, cu Geto-Dacii era profundă, dar se pare că, de multe ori, mai bine înţelegeau lupii decât oamenii ce se întâmpla. Câteodată, parcă, tot ei erau mai aproape de credinţa strămoşească în Zamolxis. Şi asta pentru că fiarele aveau o singură dorinţă: să apere, de era nevoie cu preţul vieţii lor, Muntele Sacru şi ţara acestuia. Câteva secole fericite haitele Marelui Lup Alb şi Geto-Dacii au trăit în bună înţelegere, se ajutau unii pe alţii în viaţa de zi cu zi şi în luptă, iar Marele Lup Alb conducea cu dreptate voinţa lupilor ce-i erau supuşi, la fel cum Zamolxis făcea cu oamenii. Toate bune şi frumoase, numai că oamenii sunt nestatornici, iar când este aşa, fericirea şi înţelegerea nu pot dura la nesfârşit. Marea invazie era din ce în ce mai aproape de hotarele Daciei, iar o parte din supuşii lui Zamolxis, spre marea lor nefericire, începuseră să se îndoiască de puterea Marelui Zeu, îndreptându-şi rugăciunile şi ofrandele spre alte zeităţi. Se vede treaba că frica roade sufletul omului, sau poate că acei trădători sperau la avuţii mai mari.

Mişeii nu s-au mulţumit numai cu trădarea şi, de teamă ca nu care cumva să ajungă în faţa Marelui Lup Alb, începură să omoare în neştire orice lup care le ieşea în cale. Pacea Dacilor începea să se clatine datorită fricii şi pierderii credinţei strămoşeşti. Din haitele numeroase ce populau ţara rămâneau pe zi ce trece tot mai puţine animale, iar lupii înfricoşaţi de moarte, se retrăgeau tot mai adânc în munţi şi păduri din calea asupritorilor, încercând să scape de furia dezlănţuită a celor care le fuseseră, nu cu mult timp în urmă, fraţi. Puţini la număr mai erau cei care ascultau acum de conducătorul lor, Marele Lup Alb. Mai întâi câţiva, apoi din ce în ce mai mulţi trădători îşi luau armele la spinare şi cutreierau codrii pentru a ucide lupi. Nimeni nu rostea cu voce tare un gând anume, dar fiecare în sinea lui spera la ceva: toţi doreau să-l găsească pe Marele Lup Alb şi să-i taie capul pentru a-l putea arăta conducătorilor romani, nădăjduind astfel într-o răsplată grasă. Pasămite printre Daci pătrunseseră, prin grija trădătorilor, destule iscoade ale romanilor. Acestea stârniseră la revolta pe cei mai slabi de înger mai întâi şi apoi, încetul cu încetul, şi pe ceilalţi. Acest fapt nu-l mai ştiu precis nici măcar cei mai bătrâni, însă, darămite noi.

Şi astfel, într-un târziu, s-a petrecut ceea ce zeul ştia dinainte: supărat la culme de nelegiuirile din juru-i, Zamolxis l-a chemat la el pe Marele Lup Alb şi s-au retras împreună în ascunzişul Muntelui, interzicând totodată, prin poruncă aprigă, haitelor adăpostite în Muntele Sacru să mai însoţească trupele în luptă. Zeul, mânios, îi spusese atunci prietenului său cu blană albă ca neaua:
- Poate, cândva, într-un târziu pe care nici măcar eu nu-l cunosc, Dacii se vor căi pentru greşelile lor şi vor înţelege că numai eu le pot conduce destinele întru fericire şi pace. Până atunci, însă, mânia ce m-a cuprins va fi neînduplecată. Vom aştepta împreună, prietene, până când va sosi clipa în care Dacii vor crede iarăşi în libertatea lor şi în noi. Să mergem în Munte şi să aşteptăm, este singurul lucru ce ne mai stă-n putinţă acum.

Îndurerat, cu ochii scăldaţi în lacrimi amare, Marele Lup Alb îl întrebă pe Zeu:
- Oare ani mulţi vor trece, stăpâne, până atunci?
- Ani nu doar mulţi, ci foarte mulţi, Mare Lup Alb. Vremuri grele coborî-vor asupra Daciei şi sufletul mă doare crunt, dar nu-i nimic ce noi am mai putea face. Vino! mai adăugă Zamolxis, după care cei doi se îndreptară spre Triunghiul Sacru din inima Muntelui Ascuns, lângă Piatra Geto-Dacilor. În Triunghi îi aştepta Moş Timp, Duhul Pietrei, iar în priviri i se putea citi aceeaşi durere surdă, nemângâiată. Nici el nu putea face nimic în calea nenorocirii ce se abătuse, cerul îşi întorsese faţa de la Dacii cărora le slăbise credinţa. Nu mai rosti nimeni nici un cuvânt. Tăcerea era apăsătoare, dar tot ce fusese de spus, se auzise deja. Priveau bolta înalta a Grotei şi fiecare trăia în sine propria durere, care era şi durerea celorlalţi. Cu toată vitejia de care au dat dovadă cei care mai credeau în Zamolxis, fără ajutorul Zeului şi a Marelui Lup Alb, aceşti ultimi bravi Daci au fost în cele din urma învinşi, iar cei care au reuşit să scape cu viaţă s-au refugiat în adăpostul oferit de marea cetate a Munţilor Apuseni.

Din când în când, în toiul luptelor, Marele Lup Alb putea fi zărit pe câte vreo colină îndepărtată cum privea la moartea fraţilor săi. Nimeni însă nu l-a mai auzit, iar dacă cineva s-ar fi putut afla destul de aproape de el încât să-i poată citi sufletul prin ochii înlăcrimaţi, şi-ar fi dat seama că marele conducător cu blană albă ca neaua plânge cu durere. În faţa sa se desfăşura înfrângerea pas cu pas a poporului său drag, iar el nu putea decât să privească neputincios. O dată cu biruirea definitivă a Dacilor, Marele Lup Alb s-a retras fără cale de întoarcere lângă stăpânul său, Zamolxis, iar sub privirile muritorilor de rând nu s-a mai arătat decât rar, foarte rar. Când o făcea, însemna că erau vremuri de mare izbelişte pentru urmaşii Dacilor Liberi. Nu intra în luptă, nu aduna haitele, doar privea cu jale, după care revenea lângă Zeu, povestindu-i ceea ce se întâmplă afară.

Deşi s-au scurs de atunci mulţime de secole, Marele Lup Alb şi astăzi mai veghează şi aşteaptă îndurarea Zeului întru iertarea Dacilor Liberi, în rândul cărora el însuşi se născuse. Încă mai speră să vina clipa în care Zamolxis îi va cere să strângă iarăşi haitele pentru a alunga duşmanii, pentru a reclădi vechiul regat Dac, pentru a bucura urechile credincioşilor şi a înspăimânta pe trădători prin urletu-i de luptă, cântul atât de dulce al neîmblânzitului Mare Lup Alb.

Alternativa sanatoasa: Dieta vegetariana sau dieta care include carnea?

“Secretul frumusetii si tonusului vedetei X: Dieta vegetariana”, “Atentie: alimentatia vegetariana iti poate afecta grav sanatatea” etc.
Cararile internetului sunt pline de materiale despre regimul vegetarian, iar argumentele pro si contra de o varietate uimitoare: de la probe neverosimile pana la rationamente detaliate si bine inchegate.

Care este, pana la urma, varianta optima pentru sanatate: alimentatia diversificata (care include si carnea), dieta lacto-ovo-vegetariana sau dieta vegetariana stricta?

Timp de aproximativ 4 ani am urmat o dieta lacto-ovo-vegetariana, pornind de la principii recomandate de catre medicul meu. De asemenea, in primele 7-8 luni am facut unele “ajustari” pe baza experientei proprii. Scopul trecerii la aceasta dieta a fost, in cazul meu, obtinerea unui tonus mai bun.
Beneficii ale dietei lacto-ovo-vegetariene (experimentate pe propriul corp, si care s-au mentinut pe intreaga perioada a dietei):
1) - Esti mai energic si mai odihnit, in conditiile reducerii nevoii de somn cu aproximativ o ora pe noapte. Efectul s-a simtit clar dupa 15-20 de zile de la renuntarea la carne.
2) - Faci fata mai bine stresului: ajungi sa fii mai putin afectat de lucrurile cu impact negativ care ti se intampla. Diferenta nu este una radicala, dar este perfect sesizabila.
3) - Rezistenta organismului la efort fizic sustinut creste.
4) - Rezultatele analizelor pe durata celor 4 ani au fost practic perfecte, in conditiile in care inaintea renuntarii la carne (dar si dupa ce am revenit la consumul de carne) am avut - uneori - oarecare probleme privind colesterolul marit.

Neajunsuri ale acestei diete:
1) - Masa musculara a scazut putin;
2) – Creste consumul de timp cu alegerea si prepararea alimentelor;
3) - Apar (ce-i drept, destul de rar) zile in care iti este pofta de carne si simti “nevoia organica” de a o consuma (nu au intervenit si alte efecte negative in urma nesatisfacerii poftei de carne).

Masa corporala totala nu a fost influentata in niciun fel de renuntarea la carne.

Principiile pe care le-am urmat pe durata dietei:

- Am acordat o atentie sporita consumului de proteine suficiente si din surse variate, deoarece carenta de proteine este principalul neajuns care poate aparea in cazul unei diete vegetariene. Asigurarea necesarului de proteine a fost si unul dintre cele doua motive principale pentru care nu am renuntat la lactate, axandu-ma pe cas, branzeturi slabe si branza dulce de vaci. Totusi, faptul ca masa musculara s-a redus putin dovedeste ca nu am reusit sa compensez intru totul renuntarea la carne.
Femeile ar trebui sa nu scada aportul de proteine sub 1-1,1 grame per kilogram corp pe zi, in vreme ce, pentru barbati, valoarea minima recomandata este de 1,2-1,4 grame per kilogram corp (aceste niveluri minime sunt pentru persoane care nu sufera de obezitate sau de anumite boli).
Surse de proteine pe care le-am folosit: branzeturi, soia boabe (de la plafare; fierbe foarte greu chiar si tinuta, in prealabil, la inmuiat), linte, fasole, paste. Oua, mai putin (nu sunt chiar un fan al lor).
Al doilea motiv de baza pentru care am preferat sa mentin lactatele in alimentatie a fost acoperirea necesarului de calciu.

- Am ales preponderent lactate mai sarace in grasimi (dar nu fara grasimi) si am crescut aportul de seminte/samburi cruzi.

- Am renuntat (complet) la prajeli.

- Am avut grija sa nu reduc aportul de vitamine din complexul B si de fier (pentru a evita anemia; aceste substante se gasesc in primul rand in produsele animale). Pentru aceasta, am consumat cereale integrale, leguminoase (fasole, soia, linte, mazare) si seminte (crude, ca sa profit de grasimile sanatoase). De asemenea, pentru o mai buna asimilare a fierului am tinut cont sa cresc putin aportul de vitamina C (din fructe si legume).

De ce am revenit la consumul de carne?
In primul rand fiindca urmarea dietei lacto-ovo-vegetariene devenise prea complicata sub aspect practic (fata de beneficiile aduse), si in al doilea rand din cauza poftei de carne.

Verdict:
Consumul de carne are, intr-adevar, dezavantaje urmare a toxinelor continute de ea si a grasimilor saturate.
Cu toate acestea, renuntarea la carne poate aduce dezechilibre a caror evitare este - sub aspect practic - destul de dificila.
Recomandarea mea este sa nu renuntati la carne, respectand insa 3 elemente:
- consumati carne cu moderatie;
- alegeti carnea slaba/inlaturati grasimea (exceptand cazul carnii de peste oceanic);
- consumati, macar o data pe saptamana, peste oceanic (fara insa a exagera).
In ceea ce priveste dieta vegetariana stricta (fara lactate si/sau oua), aceasta va aduce - pe termen lung - ca si neajunsuri certe carenta de aminoacizi de calitate si carenta de calciu (asta daca nu apelati la suplimente nutritive).

Liviu Deculescu

De la suflet pentru suflet facebook

Ati intalnit vreodata oameni pe care i-ati simtit aproape din prima clipa?... Acei… straini...
Acei oameni despre care aparent nu stii nimic... dar ai senzatia ca stii totul...
Acei oameni care inexplicabil ti-au atins inima si au lasat acolo o amprenta...
Acei oameni cu care stabilesti o legatura speciala... diferita...
Acei oameni care la un moment dat au dat buzna in viata ta si au schimbat-o intr-un fel de care uneori nu esti constient....
Acei oameni care iti sunt mai prieteni decat prietenii cu care te-ai straduit sa creezi o legatura in timp...
Acei oameni care la momentul potrivit au stiut cum sa te priveasca... ce sa iti spuna... cum sa te imbratiseze....
Acei oameni pe care o data ce i-ai intalnit nu ii poti lasa sa plece...
Oare ei sunt STRAINI ?..
Eu ii numesc PRIETENI !...

K-Love

http://www.klove.com/listen/player.aspx

Un post de radio Crestin.

Cand cerul plange

cand cerul plange lacrimi curg in corul ingeresc.
cand cerul plange pentru tine necontenit lacrimile nu  se istovesc.
cand cerul plange eu tac si tu nu auzi ca lacrimile curg.
cand cerul plange inima ta nu simte lacrimile ce curg.
Zambetul larg pe chiputi a aparut,binecuvantarea o ridici si pleci.
Si cerul revarsa lacrimi ingeresti in urmati si tu nustii.

UN sprijin este oricand binevenit!

http://www.bibliapentrutoti.ro/

UN proiect de slujire pentru copii saraci.Sa aducem bucurie in inimiile lor.

Rugaciune
implicare
Donatie
      Evrei13:15-16 lauda,inchinare,darnicie

Demnitatea ,onestitatea,integritatea

Demnitatea de a recunoaste cand ai gresit si ati asuma greseala indiferent de consecinte pe termen scurt sau lung.este un lucru esential pentru un om mai ales unu Crestin.
Sa recunosti ca ai gresit si consecintele fie ca dor sau nu astea sunt sa mergi mai departe cu lectia invatata.
Deznadejdea cu privire la pacat, deplangerea propriei stari si inima franta reprezinta o reala cainta in ochii Lui. Psalmistul a spus: «Jertfele placute lui Dumnezeu sunt un duh zdrobit. Dumnezeule, Tu nu dispretuiesti o inima zdrobita si mahnita» (Psalmul 51,17).

Sa numai versi lapticu....

Daca tu si eu-poezie

Daca tu si eu...
Daca eu si tu...
Atunci de ce nu...?

de ce sa stingi lumina zorilor,
cand soarele nui nici macar in miaza zi,
de ce sa te ascunzi in negura cetii?
cand  casa ta e aici.
 Doamne!...sti bine ca te iubesc si eu.
ce mi departe aproape.
sti bine ca pot daca-mi ceri ,sa mut un intreg univers.
nu te teme ca nu sunt un foc de paie,pentu ca nu am claie.

Daca tu si eu...
Daca eu si tu...
Atunci de ce nu...?

azi tu maine eu,maine tu poimaine eu
am sa fiu mereu cel nou si vechi tu.
 asa ca am sa-ti las un ghiocel.
si nu zi pas,ca las si-un mandru toporas.
si-n gradina vietii strajuieste ea regina noptii.
dar casa nu sta fara sa fie zidita.
asa ca nu sta pripita.
degraba sa fii iubita, ca si-un mandru margaritar,
de dus la altar.ai spus oare habar nu am?
nu te cred pe tine sfanta,si nu te-am inaltat pe piedestal.
dar imi placi chiar si atunci cand gresesti.
si nu trebuie sa mio dovedesti.
si chiar subt astre ceresti,beau din cesti.
pentru ca nu am calesti.

Daca tu si eu...
Daca eu si tu...
Atunci de ce nu...?

durerea ghetii,se topeste in roua diminetii.
aspru vietii,dispare in caldul soare,
si  nu sunt vorbe goale,pentru ca  nu am baut din pocale.
si nici ape chioare,ci le-am dat din duh, acum noi si nu ieri vechi.
 doar tu si nu eu,doar eu si nu tu.
ce sa spun oare ceo fi?
gol cu plin ,sau plin cu gol?
 fie ceo fi,dar sa sti ca nu cant cri-cri-cri ,ca nui toamna gri.
esti frumoasa Vara so sti!

Daca tu si eu...
Daca eu si tu...
Atunci de ce nu...?

pentru Amalia

1Timotei4 spune sa  nu dispretuim darurile date si sa nu le dam deoparte.

Brother Sun and Sister Moon-un film deosebit

Un film frumos si cateva ganduri

Cand  in viata  pica multe lamai,fa suc  de mere ;)).

Sa lasi o iubire adevarat nerostita,

este cea mai rapida cale spre o inima grea.Dalai Lama 

Brother Sun and Sister Moon .un film tare frumos.

momente-in-viata-ii

"Brother Sun, Sister Moon"(1972)

 

Simina-Teofil-pur si simplu

 

bibliapentrutoti.ro/fii-voluntar/

Zac Poonen - Traieste o viata de biruinta (Partea a III a)

Gregorian

Zac Poonen - Traieste o viata de biruinta (Partea a II a)

Zac Poonen - Traieste o viata de biruinta (Partea I)