Povestea Înțelepciunii Dragonului de Foc

1 decembrie 2015intelepciune, poveste dezvoltare personala

A fost odată ca niciodată, o veche cetate, învecinată cu Țara Magiei. Zilele treceau lent, una câte una, căci era un loc unde nu se întâmplau lucruri deosebite. Unii ar fi găsit traiul locuitorilor cam plictisitor, și mulți dintre aceștia, fie că își dădeau seama sau nu, căutau să-și umple timpul cum puteau, așteptând ca ceva deosebit să se întâmple. Dacă nu se întâmpla ceva deosebit, orice nimic era, oricum, comentat și discutat și nimeni nu scăpa de gura lumii.  

Markus era unul dintre locuitorii cetății. Comparativ cu ceilalți, trecea drept un tip înzestrat cu anumite calități, deși nu se știe exact cum se ajunsese la această concluzie, de vreme ce nu se remarcase cu nimic, la fel ca restul. Probabil că aura sa de individ neobișnuit venea de la faptul că se trăgea dintr-o stirpe veche și că unii dintre înaintașii lui câștigaseră o serie de turniruri și se remarcaseră prin fapte de vitejie. Dar și el stătea, așteptând ca zilele să treacă, cu speranța că Mâine va aduce ceva nou, provocator, care să-l scuture din plictiseală și rutină.

Și, curând, apăru un astfel de prilej. De dimineață era forfotă în mica cetate. Dragonul de Foc, care sălășluia într-un munte din apropiere, se trezise, după câteva sute de ani, și pârjolise un lan. De fapt, era doar un teren lăsat pârloagă, dar oamenii mai au și tendința de a exagera amenințările și daunele, din cine știe ce motive. În acest caz, motivul era legat de menținerea imaginii sociale a celor doi soți care stăpâneau acea bucată de pământ, leneși, de altfel, căci nu o lucraseră dar care, povesteau, acum, printre lacrimi, cum că, din cauza ticălosului de Dragon, rămăseseră în sapă de lemn, și, culmea! toți îi credeau, chiar dacă trecuseră pe lângă pârloagă de atâtea și atâtea ori și văzuseră în ce stare de neglijare era. Dar, la urma urmelor, nimeni nu are dreptul să încalce proprietatea cuiva, nici măcar o ființă mitică, precum Dragonul.

Toți băietanii alergau, strigând, prin toată cetatea, clopotele se porniseră, sunând cu furie, sau, mai degrabă, cu panică, și cetatea arăta ca un furnicar. Markus nu înțelegea prea bine starea de alarmă care se instaurase în pașnica cetate, căci Dragonul de Foc nu atacase niciodată orașe, sate, ba chiar se ferea de oameni. Dar, hotărât lucru, oamenii aveau ceva de împărțit cu Dragonul, căci oficialii cetății hotărâseră ca bărbații care puteau ține o armă în mână să se organizeze în cete și să atace bârlogul acestuia (pe motiv că se simțeau amenințați sau, din plictiseală, poate).

–Haide, Markus! Mergi cu noi să îi facem de petrecanie dihaniei? îl întrebă un vecin.

– Dacă așa s-a hotărât, merg și eu.

– Da, așa s-a hotărât. Nu se mai poate așa ceva. Ori ea, ori noi! Dacă o vom învinge ne vom îmbogăți, iar de nu, va fi o poveste bună de spus nepoților!

– Eu nici măcar nu sunt căsătorit!

– Cu atât mai bine, Markus, vei fi în prima linie căci ai mai puțin de pierdut decât noi, restul! Ești un bun vecin!

 Și merseră, voinicii, către bârlogul Dragonului de Foc. Pe măsură ce se apropiau, micșorau, treptat, pasul, cu speranța secretă ca alte cete să le-o ia înainte și, văzând ce pățesc aceia, să poată avea timp să se protejeze, sau, să o spunem pe cea dreaptă, să se întoarcă din drum, pentru a lupta în altă zi. Ar fi putut merge împreună, ca o mică armată. Dar, tot în secret, fiecare credea că ceilalți vecini pe care nu îi cunoșteau îndeajuns, nu erau atât de buni luptători, ci doar niște simpli țărani sau negustori, și i-ar fi tras în jos. Nici membrii cetelor în care erau înscriși nu dovediseră, prin fapte, cine știe ce pricepere, însă noi, oamenii, avem, uneori, tendința de a înzestra pe cei cunoscuți sau asemănători nouă, cu fel de fel de calități, iar pe cei necunoscuți sau mai diferiți, cu fel de fel de defecte.

Dragonul dormea, liniștit, în peștera lui. Cetele mai rapide care intraseră, deja, în grotă, încercaseră să îl atace, dar solzii care acopereau tot corpul Dragonului erau o platoșă de nepătruns. Dragonul nici măcar nu se trezise din somnul lui adânc, ci se vedea, doar, cum, respirând adânc și liniștit, corpul lui se înălța și cobora ritmic, iar aburii fierbinți ieșeau prin nările uriașe. Oamenii își făcură o tabără în fața peșterii, așteptând dimineața:

– Băi, ce plictiseală! Dragonul chiar doarme?

– Da. Sforăie.

– Și ați încercat să-l treziți?

– Bineînțeles! Cum crezi că mi-am rupt furca? Dacă nu-ți place, încearcă tu!

– Păi, ție îți dă mâna să vorbești, că ai bani să-ți cumperi alte unelte. Eu, nu.

– Dacă ți-e frică să nu-ți strici jucăriile sau să-ți rupi vreo unghie, nu ai decât să te duci în peșteră să strigi: Buuuu! la urechea Dragonului! E foarte ușor să nu faci nimic și să îi critici pe alții! Sau să le pui cuvântul la îndoială!

– Fraților, hai să nu ne mai certăm între noi. Nu-i vina noastră că singurul Dragon din zona noastră e tare de ureche. Sau, poate este bolnav.

Și discutară voinicii, ore în șir, pe baza ipotezelor care mai de care mai tendențioase și, chiar insultătoare: ba că Dragonul era ramolit și că își pierduse vigoarea, poate chiar și memoria din cauza vârstei înaintate; ba că era prea orgolios și considera că este sub demnitatea lui să se coboare să lupte cu niște oameni simpli; cu toate că mare lucru n-a fost de capul lui, niciodată; mai degrabă soția lui, faimoasa Dragonesă era mai înfricoșătoare. Se înduioșau și se înfuriau pe măsură ce iscodeau fel de fel de explicații pentru lipsa de reacție a acestuia.

Deodată se auzi un muget, puternic precum tunetul și flăcări ieșiră din peșteră.

– Cine mă caută? strigă Dragonul.

Oamenii săriseră în picioare și alergau departe de pericol, nu înainte de a-l însărcina pe Markus și pe alți câțiva tinerei să le acopere retragerea. Până să iasă Dragonul de Foc din peșteră, Markus rămăsese singur.

– Da, spune ce vrei! strigă Dragonul încă o dată.

– Păi, eu am venit cu niște confrați…, zise Markus.

– Eu văd că ești singur.

– Da…, zise Markus, privind neliniștit în jur și constatând că așa era.

–Vrei să închiriezi peștera? Întrebă Dragonul.

– Să închiriez? Întrebă Markus. Cât ceri?

– Un bănuț de aur pe an.

– Și tu unde vei sta? Te mai întorci?

– Mă întorc în Țara Magiei să fiu mai aproape de frații mei. Peștera e bună, uscată, bine întreținută și spațioasă. Îți ceream mai mulți bani, dar zona nu e prea strălucită. Vecinii sunt gălăgioși, vorbesc și prin somn, sunt stridenți de-a dreptul; trag mereu clpotele, nu prea îngrijesc pământul: am alergii din cauza buruienilor, plus că auzul meu e mult prea fin ca să ascult de la kilometri întregi toate bazaconiile.

– Primesc, spuse Markus, gândindu-se că e un preț bun pentru pace.

Fericit că scăpase și de Dragon, și cu viață, fără vărsare de sânge, Markus se întoarse către casa lui, doar pentru a afla că cetele împrăștiaseră vestea morții sale și că, atât cei pe care îi cunoștea, cât și cei pe care nu îi văzuse până atunci, îi lăudau vitejia, cinstea și onoarea. Uluiți la început, toți locuitorii se adunaseră în jurul lui să-i asculte peripețiile.

– Păi, nu, Markus, un galben pe an e prea mult pentru peștera aia! Eu, unul, nu sunt dispus să plătesc, e jaf la drumul mare! spuse un vecin.

– De ce nu ai rămas, tu, să negociezi?

– Păi, e vina ta. Nu ne-ai anunțat că va fi o negociere. Știa cineva dintre voi că va fi o negociere? strigă vecinul, întorcându-se roată către ceilalți, căutându-le suportul.

– Așa e, Markus, nu a fost frumos că nu ai anunțat. Și apoi, e cu atât mai urât ce ai făcut, pentru că, dacă nu trezeam, noi, Dragonul, nu ai fi avut cu cine negocia. Tu vii, acum, cu aere de triumfător, să iei toți laurii, când a fost efortul conjugat al tuturor, mai ales al meu!

-Și al meu! Și al meu! se auziră ecouri.

– Eu mi-am rupt furca!

Întâmplător, regele cetății ascultase sfatul poporului și, luând cuvântul, se oferi să plătească chiria pentru peșteră și… furca (despăgubire!). Apoi, îl chemă pe Markus la el, sub privirile celorlalți locuitori, care nu erau prea binevoitoare, deși se străduiau să pară.

– Markus, ai făcut treabă bună acolo.

– Măria Ta, e ușor să negociezi cu cineva dispus să negocieze.

–De parcă n-aș ști! Am nevoie de oameni ca tine, Markus, și cred că și tu ai nevoie de o schimbare, spuse regele, privind în piață la oamenii care continuau să vorbească, în pâlcuri, cum că, doar datorită faptului că ei i-au propus lui Markus să meargă la vânătoarea de dragoni, acesta a reușit să se afirme. Iată, a ajuns în față regelui. Numai de nu i-ar uita când va ajunge vreun mare dregător, după câte au făcut pentru el!

– Să lucrez la palat, Măria Ta?

– Da, să fii consilierul meu, și poate, într-o zi, ginerele și urmașul meu la tron, zise Regele. La fel ca Dragonul, râse ușor Regele, mă gândesc să mă retrag, după atâția și atâția ani în care am avut incredibila onoare de a fi în slujba minunatului meu popor.

– E o mare onoare și pentru mine, Regele meu. Dar ce veți face, după retragere?

– De ce crezi că mi-am luat peșteră? șopti Regele.

Sursa foto: http: //isismasshiro.deviantart.com/art/Ember-dragon-291351389
Sursa povestii cu talc https://simbolurisisemnificatii.wordpress.com/